Mi-a rămas în minte un mesaj al suporterilor dinamovişti de la un meci cu miză: “Fotbalul a murit, a mai rămas doar ură/ Să vă luăm … ” şi o continuare demnă de un editorial de pe CityNews. Dincolo de vulgaritatea mesajului, acesta a exprimat, poate fără să vrea, întreaga situaţie a fotbalului românesc. Brutal, franc, verde în faţă, fără ocolişuri, ba şi o trimitere la un organ sexual, aşa ca să devină totul notabil. Din fotbal nu a mai rămas nimic, doar ură.
Şi acest lucru nu a fost dovedit de incidentele de la ultimul meci al lui Dinamo şi finala cupei, când suporterii au intrat pe teren. A fost şi este dovedit de dispreţul proprietarilor de cluburi faţă de sportul rege. Lumea fotbalistică românească este prinsă invariabil între două extreme: echipele deţinute de municipalitate, fără resurse materiale şi fără ambiţii, care se luptă pentru supravieţuire şi cluburile deţinute de mari oameni de afaceri (a se citi mafioţi, hoţi, devalizatori de bănci şi cămătari) care se întrec în declaraţii duşmănoase şi în rivalităţi de mahala. Acesta este fotbalul românesc al anului 2009. Şi din aceste cauze suferă suporterii, spectacolul şi nu în ultimul rând, echipa noastră naţională.
Şi pentru ca spectacolul să fie complet, i s-a mai adăugat fenomenul suporterilor fanatici, din ce în ce mai violenţi şi mai dispreţuitori faţă de lege. Un fenomen care este întotdeauna scos din context. Huliganii, vandalii, bătăuşii care trăiesc într-o ţară perfectă şi care ţin să sfideze ordinea socială de tip suedez din România. S-a întrebat oare cineva, dacă toate acestea au legătură între ele?
Am cunoscut personal pe câţiva dintre suporterii care apar în fiecare etapă la televizor, aprinzând torţe sau luându-se la bătaie cu jandarmii sau stewarzii. Şi suprinzători sunt nişte oameni normali. Şi nu genul de oameni normali care se lasă purtaţi pe culmile euforiei şi se pierd ameţiţi de sentimentul de turmă. Nu, oameni normali, mulţi cu educaţie şi slujbe bine plătite, cu familii şi copii. Dar există la ei acel ceva, care pentru restul se interpretează doar în huliganism şi barbarie. O reacţie de rezistenţă la tot sistemul corupt din România, o reacţie care refulează în orice modalitate posibilă. Şi ce am vazut la finala cupei, când suporterii polişti s-au bătut cu jandarmii, au rupt gardul şi au intrat pe teren, mi s-a părut o reacţie oarecum euforică, de libertate anarhică, mai degrabă decât un act infracţional.
Au fost antisociali? Au fost. Au făcut tot posibilul să fie amendaţi şi evacuaţi? Da. Le-a păsat? Probabil că nu. Nu le-a păsat de banii pe care îi pierd patronii cu gura spurcată şi fără minte. Nu le-a păsat de jucătorii propriei echipe care au tratat cu indiferenţă o finală de cupă. Au dorit doar să îşi arate ura pentru fotbalul modern, pentru fotbalul pe bani care nu are respect pentru tradiţie şi suporteri, pentru meciurile aranjate la mesele politicienilor şi pentru şpriţurile dintre preşedinţi şi oieri deveniţi patroni de club. Au dorit să dea o lecţie premierului Emil Boc, care poate stătea în tribune şi se întreba cu ce partid sau mişcare simpatizează respectivii.
Am privit la TV cum un cunoscut din oraşul de pe Bega intra pe teren şi încerca să înscrie un gol, dovedind că spectatorii sunt într-adevăr al 12-lea jucător de pe teren. Am văzut neputinţa oficialilor, a jigodiilor de presă, a politicienilor, care priveau la un spectacol pe care nu l-au regizat ei. Libertate pură, în cea mai brutală formă a ei. O libertate pe care doar cei care trăiesc pe stadioane o mai înţeleg. Un spirit de rebeliune modern, într-o lume în care revoluţiile nu mai sunt posibile. Un epitaf pus fotbalului plin de ură faţă de noi, chiar la Târgu Jiu, oraşul care găzduieşte Coloana Infinitului şi Masa Tăcerii ale lui Brâncuşi. Un manifest artistic postmodernist mai bun nici că se putea.
George Bara
